Cand parintii au nevoie de iertare

Conform “fisei postului”, parintii trebuie sa fie implicabili, sa nu greseasca niciodata cu nimic. Dar, din pacate, sunt, si ei, oameni. Deci tu uita si iarta! Greu, cand greseala ti-a afectat intreaga viata? De acord. Totusi, uita si iarta! Ca sa iti poti gasi linistea si locul sub soare.

Chiar avem cu totii cate ceva de iertat patintilor nostri? Da, pentru ca perfectiunea nu exista: oricat de mult si-ar iubi copiii si oricat le-ar fi de devotati, mama si tata nu sunt atotputernici, nu ii pot ocroti toata viata si feri de toate necazurile. Mama si tata sunt, si ei, oameni, au momente de slabiciune, de deruta, de neatentie sau indiferenta, chiar si de egoism. Asa ca ceva-ceva tot o sa gasim, la un moment dat, sa le reprosam. Cei mai multi dintre noi depasesc momentul – mai usor sau mai greu, dar trec peste suparare, ranchiuna, amaraciune. Unii, insa, parca se blocheaza, sunt incapabili sa ierte si sa mearga mai departe. Printr-o stangacie, un impuls necontrolat, o nedreptate, parintii le-au provocat o rana care nu se cicatrizeaza. Dar cum sa traiesti invinuindu-ti parintele, purtandu-i pica? Asta nu e viata! Trebuie sa ierti, ca sa termini cu resentimentele si cu dorinta de razbunare. Chiar daca “vinovatii” nu fac nimic pentru a fi iertati, nu isi recunosc vina, nu sunt langa noi sau nu mai sunt pe aceasta lume.

Le faci reprosuri? Te-ai facut mare!

Cat suntem mici avem mai mult tupeu – le reprosam cu usurinta multe si ni se iarta. Cu timpul, insa, suntem invatati ca a reprosa ceva “lui mama” sau “lui tata” este “o obraznicie” pentru ca “ei au facut totul” pentru noi, iar noi “le datoram totul”. Conventiile ne inhiba. Daca nu suntem iubiti destul, nu le facem o vina parintilor, ci ne gandim ca nu suntem noi copii destul de buni, de destepti, de frumosi ca sa le meritam dragostea. Daca acest complex ne urmareste toata viata, e grav. Pentru ca, in mod normal, de indata ce am devenit adulti, incepem sa spunem lucrurilor pe nume: “Nu m-ai iubit pentru ca nu esti in stare sa iubesti pe nimeni”. “Nu am primit ceea ce meritam”, “Nu m-ai apreciat corect” etc. Reprosul (pe ton civilizat) afirma, practic, noul statut: esti om in toata firea, discutati de la egal la egal, fiecare asumandu-si raspunderile. In urma unei astfel de discutii, te eliberezi de un complex si te apreciezi la justa valoare. Uneori e nevoie de mult timp pentru a ierta, alteori poate dura o viata. Important este sa se intample.

Nu te bloca intr-un conflict

Crezi ca este mai bine sa stergi cu buretele durerile sufletesti din copilarie? Sa clasezi dosarul fara sa il fi deschis? Periculos! S-ar putea sa transmiti copiiilor tai resentimentele pe care le ai fata de unul sau altul dintre parinti (sau fata de amandoi). Impacarea cu parintii nostri este, intr-un fel, o garantie si o promisiune pentru copiii nostri: “Suntem o familie frumoasa, in care fiecare il intelege, il iarta si il iubeste pe celalalt”. Si este si o lectie de viata: cat traim, ne daruim – ne ocupam de animalele nepastuite, de oamenii saraci, de cei cu handicap… Ne hranim sufleteste cu binele pe care il facem. Dar sa ne amintim si de binele nostru! Or, iertand, iti faci cel mai mare bine tie! Pentru ca te eliberezi – cum spuneam – de resentimente, de frustari, de durere. Nu degeaba se spune ca iertarea ne face mai buni.

Limitele iertarii

Exista, din pacare, si parinti inconstienti, si parinti nedemni, si parinti sadici. Sunt pline jurnalele de stiri cu povestile lor si ale copiilor pe care ii maltrateaza, marcandu-i pe viata. Dificil sa mai vorbesti despre iertare in asemenea cazuri! Pentru a intelege ca ceea ce i se intampla nu e normal si ca nu se intampla din vina lui, ca nu asa trebuie sa fie viata de familie si relatia parinti-copii, copilul are nevoie de o “privire din exterior” – instanta de judecata. Protectia copilului, Politia, o autoritate care sa il disculpe si sa acuze formal parintele. Mai tarziu, copilul de ieri trebuie sa isi depaseasca drama, pentru ca adultul de astazi sa isi gaseasca linistea. Dar cuvantul “iertare” capata alt sens: “Daca sa iert inseamna sa inteleg, sa accept, sa ne impacam – niciodata! Daca inseamna sa dau pagina si sa merg mai departe – de acord”. Acest “de acord” este mai mult un act de separare, de distantare de parinti. Si primul pas spre autonomia reala: o astfel de iertare inseamna ca te smulgi dintr-o relatie traumatizanta, pentru a putea stabili alte relatii, binefacatoare.

Pasii ce trebuie facuti

Pasul 1 – Negarea greselii parintesti

In copilarie, negarea greselii parintelui si a propriei suferinte (“Nu am ce sa iert, pentru ca nu am ce sa reprosez”) este fireasca. Prelungita pana la maturitate, aceasta toleranta devine insa malefica: nu reprosezi – nu existi, nu ai personalitate proprie. Parintii fac regulile, in continuare, pentru tine.

Pasul 2 – Rechizitoriul si resentimentele

Spui lucrurilor pe nume, le clarifici, pentru a te distanta de ele. Te infurii, iti descarci sufletul, ca sa te simti apoi usurata.

Pasul 3 – Reconstruirea relatiei

Nu se poate trece direct de la furie la iertare. Mai este un pas intermediar – trierea: ce pastrezi si ce arunci (ce retii din relatia ta cu parintii si ce “ingropi” definitiv). O data incheiat inventarul, iti poti regasi linistea.

Pasul 4 – Impacarea si iertarea

Te impaci mai intai cu tine insati (“Gata cu suferinta asta, este un capitol incheiat!”), ca sa te poti impaca, apoi, cu ei. Din acest moment, te intorci, cu toata energia sufleteasca, spre tine: nu te mai “ocupi” de trecut si de greselile parintilor tai, ci de viitor si de tine insati.